MyDreamland

Daca tot se apropie vertiginos noaptea acestor premii atat de apreciate, a trebuit si eu sa imi indeplinesc ritualul de vizionare… Nu de alta, dar sa pot sa imi dau cu parerea si sa comentez. Am avut totusi o dezamagire cumplita, care s-a accentuat tot mai mult cu fiecare film pe care l-am vazut. Nu imi dau seama daca filmele propuse la categoria “cel mai bun film” au ajuns aici din lipsa de alte filme mai bune, sau daca oamenii aceia din faimoasa academie chiar au considerat ca merita sa primeasca un Oscar. Dilema…

Sa incepem cu Juno. Nu prea am avut mari sperante de la acest film, dar nu ma asteptam sa vad un film ca altele 100, la care te uiti intr-o duminica dimineata din lipsa de altceva mai bun de facut. Actorii au fost ok, scenariul la fel, dar totusi nu am gasit absolut nimic special la acest film cu si despre adolescenti ciudati… Singurul lucru care mi-a placut a fost sarcasmul tipic adolescentin pe care il afiseaza eroina.

There Will Be Blood este un film epic, despre ce altceva decat subiectul preferat al americanilor, petrolul. Sursa este romanul lui Upton Sinclair, Petrol!, care a fost publicat in 1927. Sinclair a fost cunoscut drept un un scriitor politic, nu unul creativ, iar datorita calitatii indoielnice a romanelor sale a decazut destul de repede, nemaifiind publicat de muuuult timp. Probabil ca Paul Thomas Anderson a vazut o legatura intre Daniel Plainview (eroul filmului, jucat cu mare clasa de Daniel Day-Lewis), care in nebunia ce a pus stapanire pe el in cautarea petrolului calca totul in picioare, si dubioasele afaceri cu petrol care au loc astazi in SUA. Deci vazut, apreciat, placut…. not!

Joel si Ethan Coen au reusit sa faca un film destul de ciudat incat sa imi placa, No Country for Old Men. Banii sunt ceva la care toata lumea viseaza, iar crima este ceva perfect normal in aceasta lume. Povestea este simpla, spusa simplu. Avem un fel de Terminator care omoara pe toata lumea care ii sta (sau nu) in cale, care urmareste o valiza de bani aflata dintr-o pura intamplare in mainile unui sudor. Amandoi sunt urmariti (mai mult cu gandul) de seriful Ed Tom Bell (Tommy Lee Jones), un “old-timer”. Dupa o gramada de impuscaturi cu pistoale sau cu tuburi de oxigen (?!) ajungem la un final neasteptat, dar destul de calm si de plin de invataminte. Ceea ce frapeaza in acest film este cruzimea fara logica a urmaritorului psihopat pusa fata in fata cu calmul strategic al serifului, el fiind sigurul care nu se mai regaseste in acea tara.

Si asa am ajuns la ultimul film, Atonement (pentru ca la Michael Clayton refuz sa ma uit). Un film care in mare mi-a placut datorita peisajului tipic englezesc in care s-a desfasurat actiunea. Cel putin la inceput, pentru ca mai apoi s-a transformat intr-un film de razboi. Scenariul a fost interesant, cu toate ca mi s-au parut exagerat de lungi unele scene absolut banale. Pentru ca m-am plictisit de atata scris si vreau sa mai fac si altceva in afara de stat pe blog si comentat filme, o sa spun ca Atonement mi-a placut cel mai mult din aceasta categorie. Si mai pe scurt, sper sa ia Oscarul. Gata. I’m out!

Oare ce ne face fericiti e tot timpul ceea ce nu putem avea? Si daca am avea acel lucru/persoana/statut, cat ar dura fericirea? Poate fericirea nici macar nu exista cu adevarat, ea este doar o iluzie, un scop maret care ne face sa visam si sa mergem mai departe… Cati oameni pe care ii cunosc eu pot spune cu adevarat ca sunt fericiti? Cati dintre ei se trezesc in fiecare dimineata multumind cerului pentru ceea ce au?

Si atunci de ce sa ne irosim viata, sa ignoram ce avem langa noi, dorindu-ne imposibilul? Poate fericirea se invata, nu e ceva care cade peste noi… Sau poate ea ne este inoculata de carti sau de filme pline de eroism si sacrificiu dar in care totul se termina cu bine si “they live happily ever after”… Dar ceea ce traim noi in viata de zi cu zi nu este un roman de Sandra Brown, ci este mult mai simplu, mai banal, mai OMENESC. Fericirea nu exista, exista doar convietuirea si compromisul.

Intotdeauna mi-am dorit sa beau o cafea la Starbucks. Nu stiu de unde imi vine aceasta dorinta, probabil din multitudinea de filme hollywoodiene care ne bombardeaza cu imaginea acestei cafenele, cu mesele ei unde poti sa stai cu laptopul pe masa si sa scrii articole pentru ziare mai mult sau mai putin importante, cu paharele ei verzi care imi invoca insasi esenta capitalismului. Cu toate ca prin preumblarile mele am fost in multe orase unde se gasea si acest loc minunat al viselor mele, nu am avut niciodata sansa sa intru, sa gust din licoarea cea dadatoare de viata atat de ravnita de mine. De ce? Pentru ca toti prietenii mei, persoanele care-mi erau alaturi in pelerinaje, prefera sa-si incurgiteze cafeaua intr-un loc mai traditional, mai specific meleagurilor pe care ne gaseam. Trist… aveam si eu un vis in viata…

La acelasi lucru probabil se gandea si eroina acestui post, o americanca de origine iordaniana, o femeie de afaceri, casatorita si cu trei copii, care a ajuns in Riad, Arabia Saudita, pentru a vizita noile birouri ale filialei din Riad a firmei sale. Femeia s-a gandit sa isi lumineze ziua cu o cafea si un internet wireless la Starbucks, alaturi de un coleg de birou. Dar ceea ce nu s-a gandit ea, era ca va fi descoperita de politistii sauditi, care au luat-o pur si simplu pe sus din cafenea si au inchis-o, pe motiv ca a incalcat legile islamice. Judecatorul in fata caruia a aparut i-a spus ca “este o pacatoasa si ca va arde in iad pentru faptele sale”. Potrivit legilor islamice, o femeie nu are voie sa iasa in public cu un barbat cu care nu este casatorita sau nu este ruda. Ce am invatat noi de aici? Ca nici macar capitalismul nu ne poate salva…

Si ce am mai invatat eu personal? Ca articolele din ziarele de la noi care acopera stiri internationale sunt pur si simplu traduceri ale articolelor din The Times (in cazul de fata)… Si mai trist…