MyDreamland

Cu intarziere, va urez si eu “La multi ani!” desi cred ca vi s-a urat de cate ori ati auzit asta pana acum. Eu cel putin nu mai suport: sms-uri, mail-uri, mesaje pe mess, sa nu mai vorbesc ca de cate ori sun pe cineva sau sunt sunata, primele cinci minute din conversatie ni le petrecem urandu-ne de bine…

Sa trecem totusi la partea buna a lucrurilor. Asa cum se obisnuieste, la fiecare inceput de an trebuie sa incercam sa devenim mai buni, nu? Asta am incercat si eu, iar cu ajutorul Ramonei (Dojo) chiar am reusit :) Odata cu propriul domeniu, a venit si o schimbare drastica de look al blogului (zic eu…), un upgrade (tot eu zic si asta).

Voi incheia brusc acest post, pentru ca ma intorc la bazait skin-uri si plug-inuri… Sper sa ne vedem cu bine :)

Deşi azi e miercuri, am să povestesc despre duminică dimineaţa. Deci aşa… Duminică dimineaţa, ca orice om care se respectă, aveam poftă de un mic dejun copios, pe care nu il puteam incropi cu ceea ce aveam eu prin frigider. In concluzie logică, am ieşit ?n oraş. Dar unde să mergi cand eşti puţin cam pe grabă şi vrei să mănanci cat incape? Răspunsul este, evident, McDonalds! Ce dor mi-era de de un Big Mac cu gust de cauciuc!!
Dar marea mea mirare de cate ori ajung acolo (de vreo două ori pe an) nu este de unde imi vin mie pofte din astea ciudate, ci este legată de multitudinea de copii pe care ii vezi infruptandu-se din porţia de hepimil… Nu reuşesc să inţeleg raţiunea părinţilor (dacă intr-adevăr există aşa ceva) care işi aduc odraslele in acest mirific loc. O fi vreo recompensă? Parcă ii aud: “Dacă eşti cuminte săptămana asta şi nu faci pipi pe canapea, duminică te duc să vezi cum mănancă lumea bună la mcdonalds”. Şi copiii strigă, strigă de fericire: MECDONALDŢ!!!!!

Bineinţeles că in momentul in care am ieşit pe uşă şi am respirat in sfarşit aer curat, mi-am indeplinit ritualul şi am jurat că nu o să mă mai intorc niciodată. Sau cel puţin nu săptămana asta :)

Astăzi este o zi tristă, foarte tristă pentru mine… Vizitatorul meu cel mai fidel (să o numim Suzy, pentru că este o ea) a incetat din activitatea care ii dădea un sens existenţei sale anoste. Chiar dacă am promovat o intreagă campanie anti-Suzy, nu pot să nu mă simt părăsită, abandonată… O simţeam aproape, acolo langă mine, in orice cuvant pe care eu ?l scriam şi ea il citea.
Unde eşti tu, Suzy??? Suuuuuzy!!! Te rog vino inapoi şi citeşte-mi din nou blogul, nu mai are nici un sens să scriu fără tine!

Suzy, dacă eşti totuşi acolo şi ai găsit o modalitate să te ascunzi de omniprezenţa mea, da-mi te rog un semn, să ştiu că totul e ok, că nu s-a schimbat nimic in relaţia noastră atat, o, dar atat de intimă…

Declar oficial această tristă zi de vineri, 7 ianuarie 2007, zi de doliu deosebit de grav. Pentru toţi cei care aveţi o Suzy in viaţa voastră, pentru toţi cei care aţi cunoscut-o pe cea care se mai numeşte şi Suzy, vă rog să respiraţi adanc şi să vă gandiţi profund la pierderea pe care am suferit-o eu, dar in acelaşi timp şi Ea, sus-numita Suzy.

Suzy, să ştii că in inima mea vei fi intotdeauna prezentă, sper că acolo unde eşti acum ţi-e mai bine…
Să te odihneşti ?n pace!

Update: O, dar Suzy nu e moartă, Suzy se transformă… cu www.smarthide.com/anonymizer.php Vezi, Suzy? Nu sunt blondă degeaba :P

Am intrat oficial in luna cea mai aşteptată a anului, luna cadourilor, luna nebuniei de sărbători. Eu personal o urăsc, dar poate că totuşi anul ăsta va fi altfel. Sper.
Ce inseamnă de fapt aceste sărbători? Colinde, brad impodobit, cadouri, cozonace, cumpărături, reuniuni de familie, stres, oboseală şi depresii. Am uitat ceva? Nu, nu cred…

Mi-am făcut şi eu planuri, doar aşa, ca să subscriu la nebunia generală. Planuri pe care, ca de obicei, sunt sigură că mi le voi schimba in ultima clipă. Am o singură dorinţă doar: să plec undeva, oriunde. Afară din oraş, preferabil intr-un alt oraş, unde nebunia să fie şi mai mare. De fapt iubesc nebunia, iubesc invălmăşeala pe străzi, imbulzeala din magazine, claxoanele din trafic şi cate un cot in coaste la coadă la supermarket. Dar doar in această perioadă. După revelion, din 2 ianuarie, mă aştept ca totul să intre intr-o altă dimensiune, bacoviană chiar, unde străzile să fie pustii la orele pranzului, astfel incat să iţi poţi auzi ecoul paşilor in Piaţa Operei.
Dar vine vacanţa, una dintre singurele bucurii legitime ale acestei perioade, cand voi putea face ceea ce mă pricep eu cel mai bine: să dorm, să mănanc şi să mă uit la televizor toată ziulica, de dimineaţa pană seara. Eventual o să mai ies sporadic din casă, doar ca să mă pot plange apoi cat sunt de obosită şi să pot emite pretenţii la posturile tv vizionate inainte de culcare, sau la ultima felie de toast. Bună strategie, ha?

O tanara doamna, blonda, opreste masina in fata semaforului, la rosu. Se aprinde galben - doamna sta pe loc, verde - doamna iarasi sta. Se aprinde rosu, din urma, claxoneaza celelalte masini. De ea se apropie un politist care o intreaba:
- Doamna doreste alta culoare?

Acestea fiind spuse, trebuie sa recunosc ca ma identific total cu tanara doamna blonda. Printr-o ciudata conjunctura de evenimente, am ajuns sa fiu eu soferul desemnat al “familiei”, cu toate implicatiile care ii revin acestei functii demne de invidia oamenilor simpli, care mai folosesc inca mijloacele de transport potrivite epocii de piatra, adica mersul pe jos, tramvaiul, troleibuzul sau mai stiu care… Asa ca daca ma vedeti la semafor, sau stationand pe linia de tramvai (ocupata, evident, cu alte lucruri mult mai importante decat condusul), aduceti-va aminte ca de fapt ma inviditi si terminati cu claxoanele alea deranjante sau cu alte gesturi obscene care imi strica ziua si imi induc o stare de panica. Nu sunt in trafic ca sa va fac voua pe plac, clar?!

PS Si nu se stie ce o sa fac daca intru in panica. Pe bune, nici macar eu nu stiu, ca inchid ochii si apas pe acceleratie…