MyDreamland

Te uiti la Titanic (de exemplu, ar putea fi si altul) si esti deja la al treilea servetel. Iti intorci fata plina de lacrimi si te uiti cu privirea neclara spre pisica (sau caine, evident), care se holbeaza la tine, martor al curiosului spectacol. De ce plang oamenii, cand restul membrilor regatului animal nici macar nu-si trag nasul?

Inainte sa poate vorbi, bebelusii plang. Singura modalitate prin care pot sa-si exprime frustrarea, durerea, frica sau nevoia este plansul. Adultii par sa planga pentru a-si intari relatiile emotionale cu alti oameni. Exprimarea tristetii aduce sprijin si comfort de la prieteni. Mai exista si situatii in care lumea plange impreuna, acceptate si sustinute din punct de vedere cultural, cum ar fi inmormantarile si nuntile. Ce frumos este sa plangi la o nunta alaturi de mama, bunica, matusa si prietenele tale, nu?

Ce nu inteleg eu totusi este nu lumea care plange, ci lumea care se plange. Toti avem o persoana, doua, trei in fata careia ne spunem ofurile, dar de aici si pana la a-ti varsa frustrarile neincetat in fata tuturor este un pas gigantic. Mai imi petrec si eu diminetile clicuind mausul pe tot felul de pagini si de bloguri, in speranta ca dau peste ceva interesant, ceva care sa ma invigoreze de dimineata. Si peste ce dau? Peste acreli si ingamfari… Toti care au blog si se cred “cineva” se umfla in pene si se plang cat sunt ei de hartuiti si cat de prosti sunt restul. As intelege daca s-ar limita la un singur post in care-si exprima aceasta martirizare, dar nu, ea se intinde pe pagini intregi! Din trei posturi, sigur in doua isi deplang soarta de mari bloggeri traumatizati. Oare la asta se reduce toata existenta lor? Oameni buni, get a f***ing life!!!

Intotdeauna mi-am dorit sa beau o cafea la Starbucks. Nu stiu de unde imi vine aceasta dorinta, probabil din multitudinea de filme hollywoodiene care ne bombardeaza cu imaginea acestei cafenele, cu mesele ei unde poti sa stai cu laptopul pe masa si sa scrii articole pentru ziare mai mult sau mai putin importante, cu paharele ei verzi care imi invoca insasi esenta capitalismului. Cu toate ca prin preumblarile mele am fost in multe orase unde se gasea si acest loc minunat al viselor mele, nu am avut niciodata sansa sa intru, sa gust din licoarea cea dadatoare de viata atat de ravnita de mine. De ce? Pentru ca toti prietenii mei, persoanele care-mi erau alaturi in pelerinaje, prefera sa-si incurgiteze cafeaua intr-un loc mai traditional, mai specific meleagurilor pe care ne gaseam. Trist… aveam si eu un vis in viata…

La acelasi lucru probabil se gandea si eroina acestui post, o americanca de origine iordaniana, o femeie de afaceri, casatorita si cu trei copii, care a ajuns in Riad, Arabia Saudita, pentru a vizita noile birouri ale filialei din Riad a firmei sale. Femeia s-a gandit sa isi lumineze ziua cu o cafea si un internet wireless la Starbucks, alaturi de un coleg de birou. Dar ceea ce nu s-a gandit ea, era ca va fi descoperita de politistii sauditi, care au luat-o pur si simplu pe sus din cafenea si au inchis-o, pe motiv ca a incalcat legile islamice. Judecatorul in fata caruia a aparut i-a spus ca “este o pacatoasa si ca va arde in iad pentru faptele sale”. Potrivit legilor islamice, o femeie nu are voie sa iasa in public cu un barbat cu care nu este casatorita sau nu este ruda. Ce am invatat noi de aici? Ca nici macar capitalismul nu ne poate salva…

Si ce am mai invatat eu personal? Ca articolele din ziarele de la noi care acopera stiri internationale sunt pur si simplu traduceri ale articolelor din The Times (in cazul de fata)… Si mai trist…

Dupa mai bine de trei luni de greva, timp in care s-a anulat si ceremonia Globurilor de Aur si premiile Grammy sunt in primejdie si ele, cu o luna inainte de decernarea Oscarurilor, s-ar putea totusi ca aceasta greva sa ia sfarsit. Se pare ca Sindicatul Scenaristilor va relua negocierile cu marile studiouri hollywoodiene si nu ne ramane decat sa speram ca se va ajunge la o intelegere.

Eu personal am suferit mult din cauza acestei greve, avand in vedere ca decursul normal al vietii mele din ultimii 2-3 ani a luat o cotitura brusca, in lipsa unui pilon central in jurul caruia sa se invarta - serialele mele. Rand pe rand, mi-au fost luate toate… Astept cu infrigurare de luni de zile sa apara un episod nou si in fiecare zi caut pe internet, cu degete tremurande, un semn ca ar fi aparut, ca acelor oameni li s-ar fi acordat sansa sa faca ce stiu ei cel mai bine, si anume sa imi imbogateasca mie viata spirituala, existenta insasi. In lipsa unei continuitati, am incercat tot felul de seriale noi, dar am ajuns inevitabil la punctul in care ma gaseam si mai inainte, si anume sa stau si sa astept, muscand din pereti, episodul urmator. Diferenta este ca acum nu mai sunt dependenta doar de unul, ci de vreo 3 seriale… Asa ca domnilor miliardari de la Warner Bros, Universal Studios si restul studiourilor cu nume americane pompoase, dati-le dom’le banii oamenilor si lasati-ma sa-mi vad de viata mea, tolanita in fata televizorului/calculatorului!

Deşi azi e miercuri, am să povestesc despre duminică dimineaţa. Deci aşa… Duminică dimineaţa, ca orice om care se respectă, aveam poftă de un mic dejun copios, pe care nu il puteam incropi cu ceea ce aveam eu prin frigider. In concluzie logică, am ieşit ?n oraş. Dar unde să mergi cand eşti puţin cam pe grabă şi vrei să mănanci cat incape? Răspunsul este, evident, McDonalds! Ce dor mi-era de de un Big Mac cu gust de cauciuc!!
Dar marea mea mirare de cate ori ajung acolo (de vreo două ori pe an) nu este de unde imi vin mie pofte din astea ciudate, ci este legată de multitudinea de copii pe care ii vezi infruptandu-se din porţia de hepimil… Nu reuşesc să inţeleg raţiunea părinţilor (dacă intr-adevăr există aşa ceva) care işi aduc odraslele in acest mirific loc. O fi vreo recompensă? Parcă ii aud: “Dacă eşti cuminte săptămana asta şi nu faci pipi pe canapea, duminică te duc să vezi cum mănancă lumea bună la mcdonalds”. Şi copiii strigă, strigă de fericire: MECDONALDŢ!!!!!

Bineinţeles că in momentul in care am ieşit pe uşă şi am respirat in sfarşit aer curat, mi-am indeplinit ritualul şi am jurat că nu o să mă mai intorc niciodată. Sau cel puţin nu săptămana asta :)

PROST, PROÁSTĂ, proşti, proaste, adj., s.m.?i f. 1. Adj., s.m. ?i f. (Om) lipsit de inteligenţă, fără judecată, fără minte; nătărău, nerod, tont, prostănac.
PROSTIE, prostii, s.f. 1. Starea celui lipsit de inteligenţă sau de invăţătură, starea omului prost; (concr.) fapt?, comportare, vorbă care denotă o astfel de stare. 2. Vorbă, faptă sau lucru lipsite de seriozitate, de importanţă; fleac; absurditate, inepţie. – Prost + suf. -ie (sursa DEX 98)

Ce inseamnă să fii prost? Ce e de fapt prostia?

Cat de prost poate să fie un om? Care e totuşi limita prostiei? Sunt intrebări care mă macină destul de des… Am intalnit destul de mulţi oameni pe care lumea in general i-ar cataloga drept proşti şi am incercat de multe ori sp ii inţeleg, să intru in mintea lor, să imi dau seama care e mecanismul care nu funcţionează. Ceea ce am realizat este că prostia nu constă in concepţii, in idei diferite; că om nu este prost doar pentru că nu este de aceeaşi părere cu noi in legătură cu un lucru sau cu altul, ci pentru că are o rotiţă defectă care il impiedică să inţeleagă anumite procese. Există o diferenţă mare intre a fi naiv şi a fi prost. Cred că singura mea prejudecată este legată de oamenii proşti, pur şi simplu ii detest. Mi se blochează ceva in creier, care mă face să intrerup orice comunicare cu respectivul, inlocuind-o cu un puternic sentiment de aversiune, de greaţă chiar. Partea rea este că nu imi pot permite acest lucru, natura muncii mele nepermiţandu-mi. Aşa că imi refulez instinctul şi mă manifest in singurul mod posibil la ora actuală, adică acum, aici.