28th Dec 2007
Călătorie de crăciun
Motto: Drumul spre iertare este pavat cu daruri
Am făcut-o şi pe asta! Am condus Timişoara - Cluj - Timişoara. Nu fără peripeţiii, ce-i drept… Dar inainte să ajung acolo, vreau doar să mulţumesc tuturor pentru sprijinul acordat, pentru vorbele de apreciere şi pentru buchetele de flori si muţunachii de pluş aruncaţi pe parbriz. Da, şi vorbele, tot aruncate pe parbriz… Fără voi, n-aş fi putut-o face!
Aşa, să ne intoarcem acum la peripeţii. Mergand eu agale (sau conducand, mă rog), nu la mult timp după ce am ieşit din spaţiul cunoscut al Timişorii, văd pe carosabil,in mijlocul unui sat, exact la caţiva centimetri inaintea mea şi fără să am posibilitatea de o ocoli, o scandură de lemn destul de lungă cu ditamai cuiele ieşind triumfătoare din ea. Ce să fac? Să pun frană şi să cauzez un accident in lanţ sau să o ocoloesc (cu aceleaşi consecinţe) ca să apar apoi pe protv? Deja văd ştirea, domniţa intreband ceilalţi şoferi (pentru că eu fac pe vedeta şi refuz să dau declaraţii) despre viteza cu care mergeam şi despre motivele care m-au determinat să iau o asemenea decizie. Să revenim. Trec deci, cu un inghiţit in sec, peste scandura cu pricina, sperand din suflet că nu s-a intamplat nimic. Am răsuflat uşurată cand nu am auzit nici un poc şi nici nu am simţit nici o bufnitură şi mi-am continuat şofatul fără griji. Pană aici toate bune şi frumoase…
Mult mai tarziu şi deja cu ochii inchizandu-mi-se, hotăram să oprim să ne improspătăm cu o cafea intr-un peisaj pitoresc, sus in deal, unde e o casă, la marginea şoselei. Reinvigoraţi şi gata să ne reluăm pelerinajul, ce vedem cand să ne urcăm in maşină?? Pană… Cu care am condus vreo 200 km…
Adevăratul cadou de Crăciun (avand in vedere că toate astea s-au intamplat in seara de Ajun) a fost insă ajutorul neaşteptat şi fără pretenţii la o remuneraţie, pe care l-am primit de la un tanăr localnic. Ajutor nepreţuit, avand in vedere că nici unul dintre noi, iar aici mă refer in special la mine, habar nu are să schimbe o roată. Deci ii mulţumesc pe această cale altruistului băştinaş.
(A se observa că Rudi stătea şi el acolo aplecat, ca şi cum s-ar pricepe, comentand ca un cunoscător care de fapt ar fi putut-o face şi el, doar că nu avea chef să-şi murdărească mainile)
Pe cand eram la vreo două sate depărtare de destinaţie, iar eu dejarăsuflam uşurat şi mă lăudam cu performanţele mele şofericeşti, mergand eu aşa, alene, un nene care venea din sensul opus nu a estimat bine distanţa cu care işi depăşea linia de delimitare a celor două benzi şi mi-a ras oglinda. Prin ras vreau să spun că pur şi simplu a spulberat-o, cu un zgomot care mi-a oprit inima pentru cateva sutimi de secundă. Aşa că restul drumului a decurs cat se poate de liniştit, avand in vedere că nu mai puteam face depăşiri, nemaiavand oglindă, iar după relativ o oră am ajuns in sfarşit teferi şi nevătămaţi la căldurică şi papa bun, un happy end pe de-a intregul meritat.
Ce s-a intamplat mai departe nu mai prezintă interes, scopul acestui post fiind doar etalarea calităţilor mele de şofer de cursă lungă. Nu mai merită să povestesc nici faptul că, la intoarcere, am greşit puţin drumul şi am ocolit vreo caţiva zeci de kilometri, sau că am trecut prin ţinutul din care s-au inspirat toate filmele de groază (alea care au la bază tipica poveste cu nişte inşi care greşesc drumu şi ajung in ţinutul despre care vorbeam mai sus)… Important este că am ajuns cu bine şi că am avut parte de un crăciun aşa cum trebuie să fie, cu mancare şi somn cat incape.
Motto: Drumul spre iertare este pavat cu daruri
Am făcut-o şi pe asta! Am condus Timişoara - Cluj - Timişoara. Nu fără peripeţiii, ce-i drept… Dar inainte să ajung acolo, vreau doar să mulţumesc tuturor pentru sprijinul acordat, pentru vorbele de apreciere şi pentru buchetele de flori si muţunachii de pluş aruncaţi pe parbriz. Da, şi vorbele, tot aruncate pe parbriz… Fără voi, n-aş fi putut-o face!
Aşa, să ne intoarcem acum la peripeţii. Mergand eu agale (sau conducand, mă rog), nu la mult timp după ce am ieşit din spaţiul cunoscut al Timişorii, văd pe carosabil,in mijlocul unui sat, exact la caţiva centimetri inaintea mea şi fără să am posibilitatea de o ocoli, o scandură de lemn destul de lungă cu ditamai cuiele ieşind triumfătoare din ea. Ce să fac? Să pun frană şi să cauzez un accident in lanţ sau să o ocoloesc (cu aceleaşi consecinţe) ca să apar apoi pe protv? Deja văd ştirea, domniţa intreband ceilalţi şoferi (pentru că eu fac pe vedeta şi refuz să dau declaraţii) despre viteza cu care mergeam şi despre motivele care m-au determinat să iau o asemenea decizie. Să revenim. Trec deci, cu un inghiţit in sec, peste scandura cu pricina, sperand din suflet că nu s-a intamplat nimic. Am răsuflat uşurată cand nu am auzit nici un poc şi nici nu am simţit nici o bufnitură şi mi-am continuat şofatul fără griji. Pană aici toate bune şi frumoase…
Mult mai tarziu şi deja cu ochii inchizandu-mi-se, hotăram să oprim să ne improspătăm cu o cafea intr-un peisaj pitoresc, sus in deal, unde e o casă, la marginea şoselei. Reinvigoraţi şi gata să ne reluăm pelerinajul, ce vedem cand să ne urcăm in maşină?? Pană… Cu care am condus vreo 200 km…
Adevăratul cadou de Crăciun (avand in vedere că toate astea s-au intamplat in seara de Ajun) a fost insă ajutorul neaşteptat şi fără pretenţii la o remuneraţie, pe care l-am primit de la un tanăr localnic. Ajutor nepreţuit, avand in vedere că nici unul dintre noi, iar aici mă refer in special la mine, habar nu are să schimbe o roată. Deci ii mulţumesc pe această cale altruistului băştinaş.
(A se observa că Rudi stătea şi el acolo aplecat, ca şi cum s-ar pricepe, comentand ca un cunoscător care de fapt ar fi putut-o face şi el, doar că nu avea chef să-şi murdărească mainile)
Pe cand eram la vreo două sate depărtare de destinaţie, iar eu dejarăsuflam uşurat şi mă lăudam cu performanţele mele şofericeşti, mergand eu aşa, alene, un nene care venea din sensul opus nu a estimat bine distanţa cu care işi depăşea linia de delimitare a celor două benzi şi mi-a ras oglinda. Prin ras vreau să spun că pur şi simplu a spulberat-o, cu un zgomot care mi-a oprit inima pentru cateva sutimi de secundă. Aşa că restul drumului a decurs cat se poate de liniştit, avand in vedere că nu mai puteam face depăşiri, nemaiavand oglindă, iar după relativ o oră am ajuns in sfarşit teferi şi nevătămaţi la căldurică şi papa bun, un happy end pe de-a intregul meritat.
Ce s-a intamplat mai departe nu mai prezintă interes, scopul acestui post fiind doar etalarea calităţilor mele de şofer de cursă lungă. Nu mai merită să povestesc nici faptul că, la intoarcere, am greşit puţin drumul şi am ocolit vreo caţiva zeci de kilometri, sau că am trecut prin ţinutul din care s-au inspirat toate filmele de groază (alea care au la bază tipica poveste cu nişte inşi care greşesc drumu şi ajung in ţinutul despre care vorbeam mai sus)… Important este că am ajuns cu bine şi că am avut parte de un crăciun aşa cum trebuie să fie, cu mancare şi somn cat incape.
Posted in iarna, o blonda la volan | 2 Comments »
