MyDreamland

Parca toata lumea a innebunit in ultimul timp (Ralu, sa nu te superi) cu teste psihologice… Testu’ cu padurea, testul arborelui… Hai ca mi le-am facut si eu. Ce am descoperit despre mine? Vai, ar trebui sa fiu inchisa intr-un sanatoriu de recuperare mentala! Undeva departe, in munti preferabil, unde sa nu am altceva de facut decat sa hranesc niste pasari si sa plantez legume zece luni pe an, iar celelalte doua sa mi le petrec intr-o camaruta mica si draguta, cu multe chestii moi si albe pe pereti…

Deci asa, vorbeam despre teste… Pai primul pe care mi l-a facut prietena mea a fost cel cu padurea. La un moment dat, in test, tu in mintea ta si in padurea ta, vezi un lac. Intri sau nu in el? Daca da, cum e? Iti place? Stai mult in apa? Pai ce sa raspund?? Cum naiba sa te plimbi singur printr-o padure intunecata si sa intri asa de nebun intr-un lac pe care-l intalnesti p’acolo? Daca lacul e Loch Ness? Daca e populat de animale mitice infricosatoare? Daca e plin de alge care ti se agata de picioare si te zbati ca nebunul pana mori inecat? Pai cum sa intru in lac??? Daca ar fi fost o barcuta draguta la mal, mai zic si eu, dar nici macar asa, monstrul ala mare face valuri si poate inghiti barcuta mea cu totul… Sa ma trezesc ca si Iona, in burta balenei? Deci nu am intrat in apa… Pe la sfarsitul testului era un zid, pe care il treci sau nu. Acuma sa va pun si eu o intrebare: daca va plimbati printr-o padure si vedeti un zid inalt, de ce mama dracu’ l-ati trece? Asta ar face doar pisica mea, care daca vede o usa inchisa trebuie neaparat sa intre. Cred ca sunt putin mai matura decat o felina in miniatura, nu? In cel mai bun caz m-as catara putin sa arunc o privire, dat doar daca dincolo ar fi paradisul l-as sari. Asa ca nu mai trebuie sa va spun care a fost rezultatul acestui test…

Al doilea era testul arborelui. Zic hai ca sunt curioasa, sa vad ce iese… Mi-a iesit asa: sunt introvertita, extrovertita, imatura, debila, impulsiva, agresiva, sufar de anxietati, nervozitate, am tendinte depresive, nevroze si psihoze si am probleme sexuale. Perfect, acum ca le stiu si pe astea, voi fi in masura sa imi vad mai departe linistita de viata mea banala… Poate maine ma duc la serviciu cu un kalashnikov sub pardesiu, dar doar daca gasesc unul roz…

Oare ce ne face fericiti e tot timpul ceea ce nu putem avea? Si daca am avea acel lucru/persoana/statut, cat ar dura fericirea? Poate fericirea nici macar nu exista cu adevarat, ea este doar o iluzie, un scop maret care ne face sa visam si sa mergem mai departe… Cati oameni pe care ii cunosc eu pot spune cu adevarat ca sunt fericiti? Cati dintre ei se trezesc in fiecare dimineata multumind cerului pentru ceea ce au?

Si atunci de ce sa ne irosim viata, sa ignoram ce avem langa noi, dorindu-ne imposibilul? Poate fericirea se invata, nu e ceva care cade peste noi… Sau poate ea ne este inoculata de carti sau de filme pline de eroism si sacrificiu dar in care totul se termina cu bine si “they live happily ever after”… Dar ceea ce traim noi in viata de zi cu zi nu este un roman de Sandra Brown, ci este mult mai simplu, mai banal, mai OMENESC. Fericirea nu exista, exista doar convietuirea si compromisul.

Alo, lume… Aici eu…

- Care io? (se aude unu’ in spate, pe un ton destul de bataios, as zice).

- Eu, eu, care scriu de obicei pe blogu’ asta…

- Si ce vrei, mah?? N-ai ce face decat sa ne deranjezi cu prostiile tale? (pe acelasi ton amenintator, mai-mai ca nu m-a facut sa tac din gura si sa ma asez cuminte inapoi in pat).

- Pai uite, as avea si eu ceva sa va intreb… Daca e cu putinta si daca nu va deranjez ingrozitor de mult… Ce zici, imi dai voie? Promit ca nu va tin mult, cel mult cateva minute. Iar apoi puteti sa ma ignorati in continuare, apasati pe butonul back si totul va fi ca inainte… Deci? Pot?

- Bine, mah… Hai repede, ca nu am timp de tampenii, am si altceva mai bun de facut decat sa stau aci la taclale cu tine (ultima fraza a spus-o pe un ton impaciuitor, ceea ce mi-a mai dat putin curaj sa spun ce aveam de spus).

- Ok, pai haideti sa terminam odata si cu asta. Am nevoie de una bucata baiat, dragut, simtit, cu bun gust, intre 25 si 28 de ani, de preferat cu facultate incheiata si master daca se poate, care sa fi vizitat cat de cat lumea (pentru subiecte de discutie) si care sa nu creada ca intalnirea perfecta cu o fata consta intr-o bere si o tigara pe banca din fata blocului.

- Pentru asta ne deranjezi? Bun, hai sa zicem… Si pentru ce, ma rog, iti trebe tie asa baiat? Nu-ti mai ajunge ce ai acasa?

- Ba imi ajunge, nu e asta. Dar am si eu o prietena, fata buna si simpatica… Stie si sa gateasca draga de ea si e frumoasa foc… Si m-a rugat daca as putea si eu sa fac ceva sa o ajut sa-si gaseasca perechea mult visata. Ca ea s-a saturat de badarani prost imbracati care stiu doar sa zambeasca pentru ca nu au ceva interesant de spus, in afara de fotbal si masini. Asa ca… deh, m-am gandit si eu sa fac o fapta buna si sa va intreb si pe dumneavoastra, poate poate reusim ceva toti impreuna… Ce ziceti, ma ajutati si pe mine?

…. dar vad ca deja vorbesc singura, pana si persoana cea irascibila care mi-a comentat pana acum a inchis…

Update: Prietena mea e tot ce am scris mai sus, dar am uitat sa mentionez ca are o mica problema… Asta:

Astept raspunsuri pe urmatoarea adresa: papushika69@yahoo.ro

Dupa mai bine de trei luni de greva, timp in care s-a anulat si ceremonia Globurilor de Aur si premiile Grammy sunt in primejdie si ele, cu o luna inainte de decernarea Oscarurilor, s-ar putea totusi ca aceasta greva sa ia sfarsit. Se pare ca Sindicatul Scenaristilor va relua negocierile cu marile studiouri hollywoodiene si nu ne ramane decat sa speram ca se va ajunge la o intelegere.

Eu personal am suferit mult din cauza acestei greve, avand in vedere ca decursul normal al vietii mele din ultimii 2-3 ani a luat o cotitura brusca, in lipsa unui pilon central in jurul caruia sa se invarta - serialele mele. Rand pe rand, mi-au fost luate toate… Astept cu infrigurare de luni de zile sa apara un episod nou si in fiecare zi caut pe internet, cu degete tremurande, un semn ca ar fi aparut, ca acelor oameni li s-ar fi acordat sansa sa faca ce stiu ei cel mai bine, si anume sa imi imbogateasca mie viata spirituala, existenta insasi. In lipsa unei continuitati, am incercat tot felul de seriale noi, dar am ajuns inevitabil la punctul in care ma gaseam si mai inainte, si anume sa stau si sa astept, muscand din pereti, episodul urmator. Diferenta este ca acum nu mai sunt dependenta doar de unul, ci de vreo 3 seriale… Asa ca domnilor miliardari de la Warner Bros, Universal Studios si restul studiourilor cu nume americane pompoase, dati-le dom’le banii oamenilor si lasati-ma sa-mi vad de viata mea, tolanita in fata televizorului/calculatorului!

Modificarile climatice si sarbatorile de iarna au dus la o rata mult mai ridicata a tentativelor se sinucidere in Romania, anul acesta. Cel putin in Bucuresti. Pentru ca tot ce este interesant se intampla in Bucuresti. Nimic la noi in provincie… “Sarbatorile accentueaza anumite emotii si conduc spre stari depresive, iar variatiile de temperatura reprezinta un factor in plus de stres pentru organismul uman si, in functie de vulnerabilitatea genetica, conduce spre idei suicidale”, spune medicul psihiatru Dan Ghenea. Adica daca mi-e frig imi vine sa ma arunc de pe geam. Sau in fata masinii. Sau, in masina fiind, in fata unei alte masini, implicit mai mari decat cea in care ma aflu.

Nu, nu intrati in panica, nu exista vreo legatura intre ceea ce am scris mai sus si ce simt in momentul de fata, in primul rand pentru ca sarbatorile au trecut, iar in cel de-al doilea, nu e deloc frig aici la mine. Sau poate exista totusi o legatura, daca stau sa ma gandesc mai bine, faptul ca azi am inceput lucrul. Asta da motiv de sinucidere, in masa chiar… Punctul culminant al acestei inteligente postari inca nu l-am atins dar. Si nici nu il voi atinge azi, pentru ca m-a deprimat nespus gandul la sarbatorile care au trecut si la schimbarile de temperatura, care nici nu prea sunt in schimbare, pentru ca este frig bocna de ceva timp incoace, in mod constant.

………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Mi-am adus aminte ca singura amintire pe care mi-am cumparat-o din Viena este o vedere pe care scrie mare, pe langa o poza pe masura, Wiener Schnitzel.

si nu, nu e creier pane…