MyDreamland

Parca toata lumea a innebunit in ultimul timp (Ralu, sa nu te superi) cu teste psihologice… Testu’ cu padurea, testul arborelui… Hai ca mi le-am facut si eu. Ce am descoperit despre mine? Vai, ar trebui sa fiu inchisa intr-un sanatoriu de recuperare mentala! Undeva departe, in munti preferabil, unde sa nu am altceva de facut decat sa hranesc niste pasari si sa plantez legume zece luni pe an, iar celelalte doua sa mi le petrec intr-o camaruta mica si draguta, cu multe chestii moi si albe pe pereti…

Deci asa, vorbeam despre teste… Pai primul pe care mi l-a facut prietena mea a fost cel cu padurea. La un moment dat, in test, tu in mintea ta si in padurea ta, vezi un lac. Intri sau nu in el? Daca da, cum e? Iti place? Stai mult in apa? Pai ce sa raspund?? Cum naiba sa te plimbi singur printr-o padure intunecata si sa intri asa de nebun intr-un lac pe care-l intalnesti p’acolo? Daca lacul e Loch Ness? Daca e populat de animale mitice infricosatoare? Daca e plin de alge care ti se agata de picioare si te zbati ca nebunul pana mori inecat? Pai cum sa intru in lac??? Daca ar fi fost o barcuta draguta la mal, mai zic si eu, dar nici macar asa, monstrul ala mare face valuri si poate inghiti barcuta mea cu totul… Sa ma trezesc ca si Iona, in burta balenei? Deci nu am intrat in apa… Pe la sfarsitul testului era un zid, pe care il treci sau nu. Acuma sa va pun si eu o intrebare: daca va plimbati printr-o padure si vedeti un zid inalt, de ce mama dracu’ l-ati trece? Asta ar face doar pisica mea, care daca vede o usa inchisa trebuie neaparat sa intre. Cred ca sunt putin mai matura decat o felina in miniatura, nu? In cel mai bun caz m-as catara putin sa arunc o privire, dat doar daca dincolo ar fi paradisul l-as sari. Asa ca nu mai trebuie sa va spun care a fost rezultatul acestui test…

Al doilea era testul arborelui. Zic hai ca sunt curioasa, sa vad ce iese… Mi-a iesit asa: sunt introvertita, extrovertita, imatura, debila, impulsiva, agresiva, sufar de anxietati, nervozitate, am tendinte depresive, nevroze si psihoze si am probleme sexuale. Perfect, acum ca le stiu si pe astea, voi fi in masura sa imi vad mai departe linistita de viata mea banala… Poate maine ma duc la serviciu cu un kalashnikov sub pardesiu, dar doar daca gasesc unul roz…

Am revenit. Am fost putin ocupata cu redecorarea micutului meu apartament, iar tocmai acum am terminat de montat scaunul pe care stau invingatoare, fericita ca am reusit singura sa descifrez instructiunile speciale pentru blonde. Ce, credeau ei ca ma voi da batuta? Ca nu reusesc nici macar sa pun cap la cap piesele unui scaun de birou? Ha! Am facut-o…

Ce am mai facut saptamanile acestea, pe langa job-ul part time de designer de interioare? Pai de exemplu am cunoscut un baiat care se prezenta cam asa: “Ma cheama Catalin si am o gradina.” La intrebarea mea destul de logica daca ii place gradinaritul mi-a raspuns NU. Poate ii place ideea de a avea o gradina, in aceasta lume moderna plina de roboti industriali si poluare. NU. Ii place cum arata gradina?? NU. Si atunci ce mama dracu’ asociezi gradina cu numele tau cand te prezinti unei persoane?! Raspuns: “Pai nu mi-a venit altceva in cap…” Am mai cunoscut o fata care ma suna in fiecare zi de vreo trei ori ca sa-mi ceara aceleasi informatii. O fi avand saraca sindromul ala pe care-l avea si Drew Barrymore in 50 First Dates?

…………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Ma fascineaza nebunia cu Pavarotti din Banat, pe toate posturile tv dau de acest baietas talentat, pana si la Sinteza Zilei unde, spre surprinderea mea, subiectul de discutie nu e Basescu… Cum se poate asa ceva? Nu se vorbeste despre Basescu?? Se naruie lumea, domnule mogul…

Poate se intreaba cineva de ce nu am mai scris nimic de o saptamana… Mda… Pai, draga domnule Cineva, este o intrebare destul de incuietoare pentru mine, dar ma chinui sa raspund intr-un mod care sa va satisfaca. Raspunsul meu este: pentru ca aveam unghiile atat de lungi, incat chiar nu mai puteam scrie, mi se incurcau printre taste. Iar acum ca in sfarsit mi le-am taiat, voi incerca sa va satisfac curiozitatea, domnule Cineva, despre ultimele evenimente ale vietii mele atat de complexe si de interesante.

Dupa toata nebunia asta cu Kosovo si cu alegerile PSD, ce mai pot abera si eu ca sa sune cat de cat interesant? Sa spun ca una din trei persoane arestate in Italia este de nationalitate romana? Cred ca domnul mai sus mentionat stie asta deja prea bine si nu mai vrea sa o auda si de la mine. Deci, ce imi ramane? O sa il las pe domnul Cineva si pe consoarta sa prea-iubita, distinsa doamna Cineva, sa imi spuna despre ce ar vrea sa citeasca pe acest colt de lume virtuala…

Vreau sa ajung si eu la performanta lui Darius, adica sa scriu nimic si sa am o suta de comentarii…

Ce inseamna un moment de criza? Cum se defineste aceasta criza in interiorul unui cuplu, de exemplu? Probabil ca am luat-o razna, sau poate ca literatura pe care am citit-o in ultimul timp m-a influentat mai mult decat m-as fi asteptat.

Rasfoind o revista mai veche, am dat peste un interviu luat lui Pascal Bruckner, in care vorbeste despre aceasta criza, aducand argumente si idei care se pot regasi in toate romanele lui, si anume spune ca aceasta criza este tocmai ce-si doreste un cuplu in ziua de azi. Ca femeia si barbatul vor sa traisca, sa experimenteze cat mai mult, asa ca ei prefera separarea unei convietuiri monotone, au o nevoie disperata de intensitate. Concluzia lui despre cuplul modern este ca “isi iubeste propria criza”.

Asta sa se intample oare? Tot ceea ce vad in jurul meu ma face sa ajung si eu la aceeasi concluzie, ca imi provoc propria criza in mod constient, la o scara infinit mai redusa totusi decat o fac de obicei eroii lui Bruckner. Cine isi mai doreste in ziua de azi liniste si pace? Toti tanjim dupa “pastiluta” de emotie, de senzatii tari. Am da orice ca sa scapam de monotonie, de banalitate, sa nu ne pierdem in masa amorfa a cotidianului, chiar daca acest lucru duce la suferinte si traume. Pentru Bruckner satisfactia totala este cel mai periculos fapt care i s-ar putea intampla unui individ, deci o relatie prea armonioasa va degenera intotdeauna, pentru ca omul nu este facut sa cunoasca si implicit sa suporte perfectiunea. Prefera sa simta permanent ca mai are nevoie de ceva anume, sa viseze in mod constant ca-l va obtine, pentru a continua lupta cu sine insusi, pentru a progresa. A visa , inseamna a trai…

Dupa mai bine de trei luni de greva, timp in care s-a anulat si ceremonia Globurilor de Aur si premiile Grammy sunt in primejdie si ele, cu o luna inainte de decernarea Oscarurilor, s-ar putea totusi ca aceasta greva sa ia sfarsit. Se pare ca Sindicatul Scenaristilor va relua negocierile cu marile studiouri hollywoodiene si nu ne ramane decat sa speram ca se va ajunge la o intelegere.

Eu personal am suferit mult din cauza acestei greve, avand in vedere ca decursul normal al vietii mele din ultimii 2-3 ani a luat o cotitura brusca, in lipsa unui pilon central in jurul caruia sa se invarta - serialele mele. Rand pe rand, mi-au fost luate toate… Astept cu infrigurare de luni de zile sa apara un episod nou si in fiecare zi caut pe internet, cu degete tremurande, un semn ca ar fi aparut, ca acelor oameni li s-ar fi acordat sansa sa faca ce stiu ei cel mai bine, si anume sa imi imbogateasca mie viata spirituala, existenta insasi. In lipsa unei continuitati, am incercat tot felul de seriale noi, dar am ajuns inevitabil la punctul in care ma gaseam si mai inainte, si anume sa stau si sa astept, muscand din pereti, episodul urmator. Diferenta este ca acum nu mai sunt dependenta doar de unul, ci de vreo 3 seriale… Asa ca domnilor miliardari de la Warner Bros, Universal Studios si restul studiourilor cu nume americane pompoase, dati-le dom’le banii oamenilor si lasati-ma sa-mi vad de viata mea, tolanita in fata televizorului/calculatorului!