MyDreamland

Oare ce ne face fericiti e tot timpul ceea ce nu putem avea? Si daca am avea acel lucru/persoana/statut, cat ar dura fericirea? Poate fericirea nici macar nu exista cu adevarat, ea este doar o iluzie, un scop maret care ne face sa visam si sa mergem mai departe… Cati oameni pe care ii cunosc eu pot spune cu adevarat ca sunt fericiti? Cati dintre ei se trezesc in fiecare dimineata multumind cerului pentru ceea ce au?

Si atunci de ce sa ne irosim viata, sa ignoram ce avem langa noi, dorindu-ne imposibilul? Poate fericirea se invata, nu e ceva care cade peste noi… Sau poate ea ne este inoculata de carti sau de filme pline de eroism si sacrificiu dar in care totul se termina cu bine si “they live happily ever after”… Dar ceea ce traim noi in viata de zi cu zi nu este un roman de Sandra Brown, ci este mult mai simplu, mai banal, mai OMENESC. Fericirea nu exista, exista doar convietuirea si compromisul.

Alo, lume… Aici eu…

- Care io? (se aude unu’ in spate, pe un ton destul de bataios, as zice).

- Eu, eu, care scriu de obicei pe blogu’ asta…

- Si ce vrei, mah?? N-ai ce face decat sa ne deranjezi cu prostiile tale? (pe acelasi ton amenintator, mai-mai ca nu m-a facut sa tac din gura si sa ma asez cuminte inapoi in pat).

- Pai uite, as avea si eu ceva sa va intreb… Daca e cu putinta si daca nu va deranjez ingrozitor de mult… Ce zici, imi dai voie? Promit ca nu va tin mult, cel mult cateva minute. Iar apoi puteti sa ma ignorati in continuare, apasati pe butonul back si totul va fi ca inainte… Deci? Pot?

- Bine, mah… Hai repede, ca nu am timp de tampenii, am si altceva mai bun de facut decat sa stau aci la taclale cu tine (ultima fraza a spus-o pe un ton impaciuitor, ceea ce mi-a mai dat putin curaj sa spun ce aveam de spus).

- Ok, pai haideti sa terminam odata si cu asta. Am nevoie de una bucata baiat, dragut, simtit, cu bun gust, intre 25 si 28 de ani, de preferat cu facultate incheiata si master daca se poate, care sa fi vizitat cat de cat lumea (pentru subiecte de discutie) si care sa nu creada ca intalnirea perfecta cu o fata consta intr-o bere si o tigara pe banca din fata blocului.

- Pentru asta ne deranjezi? Bun, hai sa zicem… Si pentru ce, ma rog, iti trebe tie asa baiat? Nu-ti mai ajunge ce ai acasa?

- Ba imi ajunge, nu e asta. Dar am si eu o prietena, fata buna si simpatica… Stie si sa gateasca draga de ea si e frumoasa foc… Si m-a rugat daca as putea si eu sa fac ceva sa o ajut sa-si gaseasca perechea mult visata. Ca ea s-a saturat de badarani prost imbracati care stiu doar sa zambeasca pentru ca nu au ceva interesant de spus, in afara de fotbal si masini. Asa ca… deh, m-am gandit si eu sa fac o fapta buna si sa va intreb si pe dumneavoastra, poate poate reusim ceva toti impreuna… Ce ziceti, ma ajutati si pe mine?

…. dar vad ca deja vorbesc singura, pana si persoana cea irascibila care mi-a comentat pana acum a inchis…

Update: Prietena mea e tot ce am scris mai sus, dar am uitat sa mentionez ca are o mica problema… Asta:

Astept raspunsuri pe urmatoarea adresa: papushika69@yahoo.ro

Te uiti la Titanic (de exemplu, ar putea fi si altul) si esti deja la al treilea servetel. Iti intorci fata plina de lacrimi si te uiti cu privirea neclara spre pisica (sau caine, evident), care se holbeaza la tine, martor al curiosului spectacol. De ce plang oamenii, cand restul membrilor regatului animal nici macar nu-si trag nasul?

Inainte sa poate vorbi, bebelusii plang. Singura modalitate prin care pot sa-si exprime frustrarea, durerea, frica sau nevoia este plansul. Adultii par sa planga pentru a-si intari relatiile emotionale cu alti oameni. Exprimarea tristetii aduce sprijin si comfort de la prieteni. Mai exista si situatii in care lumea plange impreuna, acceptate si sustinute din punct de vedere cultural, cum ar fi inmormantarile si nuntile. Ce frumos este sa plangi la o nunta alaturi de mama, bunica, matusa si prietenele tale, nu?

Ce nu inteleg eu totusi este nu lumea care plange, ci lumea care se plange. Toti avem o persoana, doua, trei in fata careia ne spunem ofurile, dar de aici si pana la a-ti varsa frustrarile neincetat in fata tuturor este un pas gigantic. Mai imi petrec si eu diminetile clicuind mausul pe tot felul de pagini si de bloguri, in speranta ca dau peste ceva interesant, ceva care sa ma invigoreze de dimineata. Si peste ce dau? Peste acreli si ingamfari… Toti care au blog si se cred “cineva” se umfla in pene si se plang cat sunt ei de hartuiti si cat de prosti sunt restul. As intelege daca s-ar limita la un singur post in care-si exprima aceasta martirizare, dar nu, ea se intinde pe pagini intregi! Din trei posturi, sigur in doua isi deplang soarta de mari bloggeri traumatizati. Oare la asta se reduce toata existenta lor? Oameni buni, get a f***ing life!!!

Intotdeauna mi-am dorit sa beau o cafea la Starbucks. Nu stiu de unde imi vine aceasta dorinta, probabil din multitudinea de filme hollywoodiene care ne bombardeaza cu imaginea acestei cafenele, cu mesele ei unde poti sa stai cu laptopul pe masa si sa scrii articole pentru ziare mai mult sau mai putin importante, cu paharele ei verzi care imi invoca insasi esenta capitalismului. Cu toate ca prin preumblarile mele am fost in multe orase unde se gasea si acest loc minunat al viselor mele, nu am avut niciodata sansa sa intru, sa gust din licoarea cea dadatoare de viata atat de ravnita de mine. De ce? Pentru ca toti prietenii mei, persoanele care-mi erau alaturi in pelerinaje, prefera sa-si incurgiteze cafeaua intr-un loc mai traditional, mai specific meleagurilor pe care ne gaseam. Trist… aveam si eu un vis in viata…

La acelasi lucru probabil se gandea si eroina acestui post, o americanca de origine iordaniana, o femeie de afaceri, casatorita si cu trei copii, care a ajuns in Riad, Arabia Saudita, pentru a vizita noile birouri ale filialei din Riad a firmei sale. Femeia s-a gandit sa isi lumineze ziua cu o cafea si un internet wireless la Starbucks, alaturi de un coleg de birou. Dar ceea ce nu s-a gandit ea, era ca va fi descoperita de politistii sauditi, care au luat-o pur si simplu pe sus din cafenea si au inchis-o, pe motiv ca a incalcat legile islamice. Judecatorul in fata caruia a aparut i-a spus ca “este o pacatoasa si ca va arde in iad pentru faptele sale”. Potrivit legilor islamice, o femeie nu are voie sa iasa in public cu un barbat cu care nu este casatorita sau nu este ruda. Ce am invatat noi de aici? Ca nici macar capitalismul nu ne poate salva…

Si ce am mai invatat eu personal? Ca articolele din ziarele de la noi care acopera stiri internationale sunt pur si simplu traduceri ale articolelor din The Times (in cazul de fata)… Si mai trist…

Nu stiu daca aveti obiceiul sa va delectati serile cu emisiunea domnului Gadea de pe Antena 3, Sinteza zilei, dar daca o faceti, din cand in cand in cand si destul de des aveti posibilitatea sa va ungeti neuronii cu spusele pline de intelepciune si nu numai ale domnului conferentiar doctor Valentin Stan, “omul cu laptopul”. Acest om-paradox detine salvarea noastra, a tuturor romanilor, in acel laptop fermecat, din care scoate te-miri-ce in fiecare seara, de la tratate internationale la gafe diplomatice sau strategice. In romana, in engleza, in versuri sau cantate, adevarurile continute de aceasta cutie magica si pe care domnul Stan, prin bunatatea si altruismul caracteristic ni le impartaseste si noua, muritorilor de rand, ar trebui sa ne scoata din mizerie si sa ne deschida ochii, mai ales daca sunt comentate in tandem cu deontologul, prea-fericitul si distinsul analist politic Ion Cristoiu.

Nu vreau de fapt sa ma leg de aceasta emisiune, pentru ca este una la care ma uit destul de des, in unele perioade mai nefericite ale vietii mele chiar in fiecare seara. Voiam doar sa ajung la urmatorul fapt, care este. In seara zilei de aseara (cred, de fapt ar putea sa fie miercuri sau joi), politologul conferentiar doctor mai sus mentionat a facut o dedicatie muzicala domnilor presedinti Traian Basescu (ne ridicam in picioare si cantam imnul, cu mana pe inima, ca la fotbal) si Nicolas Sarkozy (ne asezam cuminti). Cantarea, scoasa evident tot din cufarasul cu minuni, spunea ceva de genul: “Iubesc femeia/ Blonda sau bruna/ Imi e totuna/ Deopotriva le iubesc/ Deopotriva le doresc/ Iubesc femeia”. Cu o privire complice, atunci cand din boxe se auzea “brunaaa”, domnul nostru il pomenea pe Sarkozy, amintind de Carla Bruni, dar la “blondaaaa” se multumea doar sa dea din cap sugestiv.

De ce mi-am amintit tocmai acum de aceasta minunata cantare si de omul cu laptopul? Pentru ca tocmai ce am citit ca presedintele sarkozy se va deplasa in Romania, unde, printre altele, va lua si masa cu domnul Basescu. Poate domnul Stan ar vrea sa trimita un mail presedintelui, cu dedicatia in format mp3, astfel incat sa poata fi ascultata de ambii presedinti in cauza, printre mestecaturi, plescaituri si sughituri la Golden Blitz. In acest fel va putea si monsieur Basescu sa isi exerseze limba franceza, traducandu-i omologului sau textul cantonetei. Oare va veni si Carla?